Spațiu intermediar. Schela. De la structură utilitară de protecție pâna la interpretare compozițională și dinamică urbană

Andreea Calma a studiat arhitectura în București și în Reggio Calabria. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” în 2018 și din același an este doctorand și asistent universitar (2018-2021) în cadrul departamentului Bazele Proiectării al Facultății de Arhitectură. Subiectul cercetării sale este modul de manifestare a conceptului de regionalism critic în practica de arhitectură și în discursurile arhitecților din spațiul construit din România, după 1989. Printre altele, este autoare a proiectului de diplomă „(Re-)înființarea unui loc: comunitate intenţională și fundație culturală la Poienărei, Argeș” expus în cadrul Festivalului Diploma, organizat de The Institute, 2018. Este co-autoare, împreună cu Matei Eugen Stoean, a concursului Memory, propus de platforma Arch Out Loud, unde propunerea lor grafică și scrisă Scion a obținut mențiune. La finalul studiilor i-a fost acordat Premiul comemorativ inginer Emil Prager. În practica de arhitectură i-a avut ca mentori pe Sînziana și Pierre Bortnowski alături de care s-a dedicat propunerii unor proiecte de intervenție de urgență pentru monumente istorice, precum Muzeul de Artă din Drobeta Turnu Severin, Castelul Pleșa, jud. Mehedinți, și imobilul conceput de Marcel Iancu, de pe Strada Pictor Ștefan Luchian. Pentru Muzeul de Artă din Drobeta a lucrat împreună cu Ioana Vlasiu, istoric și critic de artă, pentru elaborarea proiectului de curatoriat al noilor expoziții.

Pornim de la schelă ca element intermediar în arhitectura orașului. Ea este însăși un cover (acoperământ/înveliș) pentru construcția pe lângă care stă și îi aduce, de asemenea, un cover (interpretare contemporană) prin restaurarea finisajelor sau prin înnoirea lor, dar și un nou adăpost (casă-n casă) când schela se află în spațiul interior sau cuprinde întreg acoperișul clădirii. Este o construcție minim invazivă pentru clădire, ancorându-se doar în câteva puncte. Acest spațiu intermediar, deseori autonom, schimbă geometria volumelor, proporția lor, nivelul lor de detaliere, uneori mai dens decât cel inițial, sau, din contră, devine totul redus la un desen bidimensional. Alegem să vorbim despre schela care îmbracă o clădire-monument pentru că acest tip de construcție are o bogăție compozițională (densitate de materiale, elemente structurale și decorative, texturi, rezalite, volume cu înălțimi diferite și cu soluții de acoperire diverse) iar de multe ori o travee de schelă ne oferă șansa de a ne concentra pe un câmp limitat din fațadă. Acest cover structural, tridimensional, ne poate deruta fiind prinși în logica 3D-ului creat de elementele de structură, dar ne poate ajuta și prin decuparea unor părți de conținut. Ne oferă astfel un grid pe care îl putem parcurge atât cu privirea, cât și cu pasul, ceea ce îl face special, pentru că dă consistență învelișului, care nu este o simplă coajă, ci este un spațiu, cu multe valențe, care vor fi dezbătute, printre care și funcția de portic (adăpost) temporar la nivelul străzii. Acest înveliș produce noi fețe ale clădirii, de la cele rudimentare (schelă improvizată din scânduri de lemn) până la cele high-tech (structură filiformă metalică neacoperită sau acoperită cu pânze subțiri, transparente), ajungându-se în societatea de consum și la kitsch (structură pentru panouri publicitare pe monumente istorice). Vom parcurge împreună aceste ipostaze și vom încerca să arătăm cum se schimbă viața urbană contemporană în jurul unei clădiri aflate sub schelă, cum deodată devine observată pentru că îi scoate pe locuitorii orașului din zona de confort sau pentru că le oferă noi moduri de a se apropia de clădire sau cum turiștilor le oferă șansa de a reveni pentru a vedea clădirea proaspăt restaurată.