re/dis/cover/telega

Ștefan Costache este un arhitect de 24 de ani din București, România. Recent a absolvit USI Accademia di Architettura din Mendrisio, în Elveția, unde a studiat arhitectura timp de șase ani, incluzând un schimb de experiență la Facultatea de Arhitectură din Porto. În timpul studiilor, a lucrat timp de un an ca stagiar la David Chipperfield Architects, în Londra, facând parte dintr-o echipă mică, ce proiecta sala de concerte a Orchestrei de Cameră Scoțiană din Edinburgh. De-a lungul scurtei sale experiențe academice și profesionale, unele dintre lucrările sale au primit recunoaștere, în special premiul „Tomorrow 2: Resilience”, acordat de Federația Arhitecților Elvețieni. Începând cu 2020, el a documentat prin fotografie condițiile urbane din orașele pe care le-a vizitat. Aceste eseuri au fost expuse pe diverse website-uri de arhitectură, iar proiectele sale pentru Bienala Națională de Arhitectură UAR au fost selectate atât în 2021, cât și în 2023.

Vin la lacul sărat de la Telega de peste zece ani. În trecut, lacul era un important agregator social, dar de atunci a început să se degradeze, după abandonarea sa. În ciuda avertismentelor primăriei, oamenii, inclusiv eu, continuăm să-l considerăm un loc public accesibil. Este de remarcat că localnicii par să fi format un acord tacit pentru a întreține zona, dintr-un sentiment comun de responsabilitate. Oamenii întăresc constant scările de acces în apă, refolosind scânduri vechi de lemn, curăță potecile, organizează zone de ședere și ajung chiar să schimbe bateriile ceasului de perete care cronometrează timpul petrecut în apă. Deși sunt necesare acțiuni mai riguroase, lipsa de coordonare și de recunoaștere oficială a acțiunilor locale a dus la acceptarea unor intervenții minime și improvizate, ca un gest de solidaritate subconștientă. Aici, arhitectura lacului, sau de fapt lipsa ei, nu e nimic altceva decât reprezentarea uzului și a utilizatorilor săi. Efortul colectiv și spontan extinde proactiv viața lacului ca spațiu comun, generând o tensiune constructivă, și o dinamică organică și cooperativă. Nu simt că oamenii din Telega și-au propus neapărat să formeze o comunitate; mai degrabă, angajamentul comun pentru întreținerea lacului, printr-un proces participativ, a definit un mediu modelat de către utilizatori. Astfel se ridică o întrebare de tip cauză-efect: comunitatea s-a format în jurul lacului sau invers? Poate s-au întâmplat deodată, conduse de un imperativ comun de a menține lacul. Recent, un investitor privat a câștigat o licitație pentru a transforma zona într-un complex balnear fastuos, vizând implicit alte categorii sociale decât comunitatea locală. Noua dezvoltare va fi o facilitate speculativă și restrictivă, segregând utilizatorii locali ai lacului. Deși este de înțeles intenția de a stimula economia regională, aplicarea universală a unei astfel de logici financiare poate fi problematică. De doi ani se tot discută despre închiderea lacului, demolarea ruinelor și începerea construcției. Până acum, nu s-a întâmplat nimic. Cele patru fotografii fac parte dintr-o serie mai amplă, realizată pe film, exact acum un an. Atunci, mă temeam că ar putea documenta ultima mea baie înainte de închiderea lacului, surprinzând ceea ce credeam că era un act de rezistență final. Din fericire, nu a fost așa; azi, situația rămâne neschimbată, cu singura diferență că vechiul banner electoral care atârna de bârne, pe care scria „Și mie îmi pasă”, a căzut.