Matei Eugen Stoean (n. 1987, București, România) este arhitect practicant și asistent universitar în cadrul departamentului "Bazele proiectării de arhitectură" al Universității de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu". Doctor în arhitectură din 2017 cu teza „Arhitectura teritoriilor de frontieră. Bisericile de zid ale românilor din nordul Olteniei, Munteniei și din sudul Transilvaniei (1700-1850)”, precum și studii postdoctorale și granturi de cercetare la Accademia di Romania din Roma și Zentralinstitut für Kunstgeschichte din München, extinzând studiile locale cu o cercetare a arhitecturii ecleziastice aflate de o parte și de alta a Alpilor. Colaborator al biroului PRODID și co-autor al proiectului Centrul Bisericesc Român Ortodox din München (2014-2022), a realizat o serie de studii și proiecte aplicate ce privesc orașul, patrimoniul și spațiul public. În 2023 a fondat SPAZIO A+A, un studio experimental care trasează linii între artă și arhitectură, design și cercetare.

Acest studiu, realizat în cadrul unei rezidențe de cercetare, prin aplicații în atelier ce au fost expuse ca parte a unui eveniment „open-studio”, se concentrează pe arhitectura ecleziastică a comunităților rurale. Cercetarea propune reunirea informațiilor teoretice și a celor câteva sute de desene și relevee din cercetările efectuate în ultimii 12 ani, printr-o sinteză și materializare a descoperirilor originale privind spațiul interior al bisericilor construite între 1700-1850 în satele aflate de o parte și de alta a Carpaților Meridionali. Cele mai multe construite de „oameni liberi”, bisericile au luat ca referințe arhitecturale atât arhetipuri cât și modele populare locale. Dintre cele două tipologii spațiale cel mai des întâlnite în secolul al XVIII-lea, bisericile-sală sunt cele mai frecvente. De asemenea, începând cu secolul al XVI-lea, planul triconc a devenit comun în Țara Românească. Pentru acest studiu au fost selectate șapte monumente din cele trei regiuni, toate subcategorii ale tipurilor spațiale de biserică-sală și plan triconc, considerate reprezentative pentru dezvoltarea formelor spațiilor aflate la interiorul siluetei exterioare. Bisericile selectate au fost studiate prin desene și o serie de machete la scară ale spațiului interior, descris atât ca solid cu o prezență reprezentată, cât și ca vid scobit și conturul său definitoriu. Astfel, chiar dacă au fost construite la kilometri și decenii distanță de către diverși meșteri pentru comunități separate de granițe naturale și statale, cu ajutorul acestei metodologii s-a putut percepe și analiza modul în care au fost create spațiile liturgice interioare ale acestor monumente, formele și proporțiile lor, conducând la o posibilă trasare obiectivă a conexiunilor și evoluției spațialităților lor. Reprezentările 2D și 3D folosite în acest proiect, originale și adaptate la subiectul de studiu, și-au găsit inspirația și baza științifică în metodologiile inițiate de câteva figuri proeminente ale școlii italiene din secolul XX, când arhitectura ca spațiu și-a găsit, pe lângă un corpus teoretic puternic, o formă vizuală concretă, o traducere în imagini și modele menite să devină instrumente de înțelegere a istoriei arhitecturii. O parte din machetele construite ale spațiilor interioare (19 din primele 21) au fost realizate și expuse în Atelierul I al Accademia di Romania din Roma, alături de desene și fotografii ale monumentelor.