Supraumplere-Acoperire-Revenire

Iulia Dana Băceanu este arhitect și fotograf documentarist din București. După absolvirea UAUIM și-a dezvoltat experiența profesională colaborând cu birouri de arhitectură europene și locale. Proiectele în care a fost implicată (ansambluri multifuncționale, clădiri de birouri și de locuințe colective, locuințe private) își deservesc deja utilizatorii în orașe precum Paris, Frankfurt, Munchen și București. Caracterul interdisciplinar al formării sale, certificarea de proiectant de case pasive și perspectiva analitică din care abordează temele de proiectare îi permit să dezvolte soluții arhitecturale integratoare. În prezent este implicată într-o serie de proiecte de revitalizare a patrimoniului construit în mediul urban și rural. În ceea ce privește documentarea, utilizează memoria vizuală drept unealtă decisivă și fotografia ca mediu preferat de exprimare. Proiectele sale fotografice cercetează tipuri de intervenții antropice în natură și documentează stări de efemeritate și evoluția citadină a arhitecturii de factură cultă sau vernaculară. Majoritatea fotografiilor sale studiază felul în care oamenii interacționează cu mediul înconjurător aflat în perpetuă schimbare și fenomenele pe care aceștia le produc.

De-a lungul a două secole pline de avânt și dorință de dezvoltare un mic sat pescăresc are parte de o transformare totală. Precum un cerc perfect închis, așezarea cu nume părintesc se preschimbă în stațiune regală, apoi în teren fertil de experimentare de principii urbanistice și de exprimare al unui limbaj arhitectural specific perioadei comuniste. Postdecembrist, privatizarea și dreptul de proprietate neîngrădit aduc noi libertăți și neagă cu înverșunare paradigma vechilor direcții urbanistice producând o suprautilizare a teritoriului. În spiritul unui vernacular comercial acesta culminează cu o densificare stridentă și fără precedent care acoperă nediscriminatoriu alei și lacuri, spații împădurite și peluze, promenade și plaje. Odată cu nevoia de distanțare impusă de pandemie, efectele distrugătoare ale urbanizării haotice și suprapopularea devin adversarii principali al stațiunii. Strategia de reumplere a plajei cu nisip din larg, schimbarea topografiei intrării în mare, senzația de șantier perpetuu și practicarea unor prețuri în opoziție cu calitatea serviciilor determină turiștii să dispară brusc, întorcând momentan locul către liniștea din care pare să fi pornit totul. Într-o perioadă de pauză prelungită, sporită de calmul din extrasezon, Mamaia pare să fie redescoperită de către localnici. Constănțeni pe biciclete și trotinete se bucură de promenadele nou eliberate, oameni de toate vârstele fac plimbări lungi pe plajele largi și golașe. Din loc în loc siluetele compacte ale barurilor de plajă, chioșcuri de lemn și stuf acoperite de bucăți de decking, atrag prin simplitatea prezenței și greutatea cu care se ancorează în peisajul nisipos. Fără toate elementele lipsite de necesitate și cu toate detaliile stridente acoperite, lipsa muzicii din difuzoare accentuează sunetul brizei. Iluzia de modularitate produsă de reutilizarea materialelor, obloanele care se vor preschimba în alei și pergole odată cu venirea sezonului cald, urmele de șenilate care produc încercări sfioase de beach landscaping, încurajează la speranța într-un nou început. Posibilitatea ca arhitectura peisajului să redevină pe termen lung parte integrată a planificării urbane și ideea de renaturalizare propuse de proiectul câștigător al competiției internaționale de identificare a unui plan integrat de dezvoltare durabilă a plajei stațiunii Mamaia indică buna intenție de reinventare a cel puțin unui sector de actori și factori decizionali.