protejează-mă: cum teama de celălalt redefinește spațiul în era supravegherii

Andreea s-a născut în Iași, unde a urmat studiile școlare și cele universitare, fiind absolventă a facultății de arhitectură. Pe parcursul studiilor s-a implicat în mai multe proiecte și asociații, participând la mai multe școli de vară de restaurare. După terminarea studiilor, aceasta s-a mutat în București unde a început un master de Studii Vizuale și Societate la Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA. Este interesată de a crea un liant între arhitectură și antropologie, prin decodificarea și înțelegerea contextelor condiționării reciproce dintre cele domenii. În momentul de față este implicată în mai multe proiecte culturale și lucrează la lucrarea de disertație care navighează analiza fenomenologică a mai multor spații socialiste ieșene sub forma unui scurt-metraj.

În copilărie, țin minte că în timpul vizitelor la apartamentul bunicii mele, mereu mi se spunea să vorbesc mai încet, dacă ascultă cineva? Când ies pe balcon să evit să vorbesc tare, și să încetez să mă joc ,,de-a spionatul vecinilor” , cu alte cuvinte să mă conțin, să mă controlez și să îmi analizez acțiunile, chiar dacă sunt într-un spațiu ce deține toate valențele intimității. Teama de celălalt pe care o avea bunica mea s-a manifestat pentru mine într-un sentiment că sunt privită, așa că am devenit protagonistă într-un panopticon fictiv. Contextul și prezența supravegherii comuniste și cea a controlului politic au diminuat treptat încrederea socială pentru generațiile anterioare, negând astfel gradualitatea spațiilor public - semi privat - privat. Și pereții au urechi. Teroare de a fi ascultat și-a păstrat caracterul, devenind paradoxală și cu caracter binar ulterior revoluției, aceasta bifând simultan și groaza și dependența față de mijloacele de supraveghere. Frica de celălalt s-a transpus în nevoia individuală de a fi în control asupra perceptibilului vizibil și spațiului inerent acestuia. De la spațiul public la spațiul privat, la fiecare scară de bloc și pe fiecare gard a unui imobil dintr-un gated community există măcar câte o cameră de supraveghere, care înregistrează fiecare eveniment, indiferent de amploarea acestuia, o formă de arheologie vizuală foucaldiană care indexează și condiționează. Percepția și înțelegerea spațiului este condiționată de vectorul empiric și fluid al acestuia, dar când experiența este ghidată de anxietate și self awareness cum se redefinește constructul spațiului? Supravegherea remodelează peisajele urbane, configurațiile rezidențiale și spațiile publice, creând medii în care vizibilitatea și controlul sunt primordiale. Eseul își propune să exploreze modul în care este condiționată experiența, perceperea și consumarea spațiului de prezența vizibilă a mijloacelor de supravegherea, unde cheile și limitele dintre spații sunt din ce în ce mai neclare, conducând la o reconfigurare a libertății personale și a normelor sociale. cuvinte cheie: Foucalt, public-privat, supraveghere, vizibilitate, percepție a spațiului