Familiaritatea - cover-ul ca nevoie

Originară din Republica Moldova, am studiat arhitectura la Timișoara și tot aici practic proiectarea de arhitectură de un an. Fotografia și textul mă ajută să înțeleg arhitectura așa cum ni se oferă, dar și să descopăr noi forme de a o înțelege. Am locuit în satul Mihailovca din Republica Moldova în prima perioadă a vieții, ulterior la Chișinău și în ultimii ani - la Timișoara - locuri contrastante arhitectural între ele, care m-au format fiecare într-un fel anume, lăsându-mă cu o viziune subiectivă, pe alocuri contradictorie, despre ce ar trebui sau nu ar trebui să facem în practica de arhitectură. Scrisul, ca formă extrem de subiectivă de creație, e pentru mine un mediu tolerant, unde reflecțiile și observațiile mele capătă libertatea pe care nu reușesc să o găsesc în creația de arhitectură. În text pot aduce perspective noi, pe care le descopăr în afara procesului clasic de proiectare, unele pur teoretice, iar altele cu potențialul de a deveni relevante pentru practica de arhitectură. Tot prin scris reușesc să aduc împreună relația mea personală cu arhitectura pe care o consum în viața de zi cu zi și partea profesională, în care creez eu arhitectura, acestea având posibilitatea de a se îmbunătăți reciproc.

Ideea despre ce este un acasă rămâne subiectivă. Când străbunicul meu a construit casa în care m-am născut, a fost inspirat de alte case din satul nostru. A folosit aceleași materiale, iar detaliile din lemn trebuie să fi fost realizate de același meșter. Din punct de vedere arhitectural, este o casă printre altele, dar pentru mine e locul în care s-a născut definiția mea de acasă. De atunci, fiecare spațiu în care am locuit trebuia să primească un pic din acea definiție originală cu care am fost crescută, folosind o serie de reinterpretări, reguli și elemente noi pentru a o recrea. Este curios faptul că ceea ce recreez sau caut, pentru a-mi îndeplini nevoia subiectivă de familiaritate sunt de fapt gesturi arhitecturale sau amenajări foarte clare și exacte, pe care ca profesionist le pot descompune în proporții, atmosferă, stiluri sau mobilare. De exemplu, acum, caut ca ferestrele din casa mea să fie mici, umbrite, cum pereții groși și prispa casei mele inițiale umbreau geamurile, chiar dacă acestea se aflau pe fațada sudică. Prispa este obligatorie. Acasă fără o prispă nu este acasă. Masa de studiu trebuie să fie orientată spre un perete fără ferestre, unde o carte poștală, niște liste și reminder-e vor crea un mic univers pentru studiu. Bucătăria trebuie să fie mică, dar cu o masă pentru toată familia, care va ocupa cea mai mare parte a încăperii, dar așa trebuie să fie. Pe lângă casă, mai sunt și alte locuri din sat pe care caut să le recreez. Școala, de exemplu, a definit ce este sentimentul de importanță pentru mine și m-a făcut să caut același sentiment într-o sală de studiu. Biblioteca a fost definiția intimității însăși, așa că acum caut intimitate într-un loc pentru citit. Biserica a definit genul de calm și siguranță pe care îl caut în orice spațiu spiritual. Piața locală mi-a oferit o abundență de oameni, sunete și culori, care acum mă atrag, când vine vorba de spații publice. Ca arhitect, ideea unor astfel de recreații personale mă face mai puțin critică față de preferințele subiective ale oamenilor care își proiectează singuri un spațiu sau aduc aceste preferințe într-un dialog cu un arhitect sau designer. Nevoia de a recrea căldura din bucătăria bunicilor, liniștea dintr-o vacanță sau distracția dintr-un cămin sunt toate nevoi valabile, pe care le putem critica din perspectiva educației noastre arhitecturale, dar pe care ajungem să le acceptăm, sugerând în cele din urmă cele mai potrivite modalități de materializare a acestora.