Emil Burbea-Milescu practică arhitectura în România de aproape 20 de ani. În anii de început, a colaborat cu Dorin Ştefan Birou de Arhitectură, proiectul principal de care s-a ocupat, Banca Transivania, fiind nominalizat la premiile Mies van der Rohe în anul 2011. Ulterior a devenit arhitect asociat în Republic of Architects, echipă împreună cu care a avut o activitate recunoscută pe scena locală de arhitectură. În prezent, Emil Burbea este membru fondator al atelierului dePlano, asociere creativă cu arhitecţii Laura Covaci şi Radu Ponta. În tot parcursul profesional interesul permanent pentru ideea politică în sens larg l-a determinat să promoveze o negociere necesară între interesul public şi cel privat pentru o configurare justă a mediului construit. Începând din anul 2008 este cadru didactic al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”. În procesul didactic susţine necesitatea înţelegerii practicilor spaţiale ca loc comun, mai presus de rezolvarea diferitelor tipuri de nevoi implicite unui proiect de arhitectură. În acest sens, a publicat mai multe articole teoretice sau cercetări prin design făcute împreună cu studenţii, în cadrul echipei Mazzocchioo. Din 2019 este consilier profesional al OAR, unde împreuna cu Laura Covaci şi Radu Ponta (echipa dePlano) a putut contribui la dezvoltarea mai multor teme de concurs, respectiv Piaţa Sfatului Braşov, Parc DN3C Constanţa şi Rulmentul Braşov.

Proiect complicat: imobil situat în Parcelarea Cotroceni, zonă protejată; o casă fără un caracter aparte, un modernism doar mimat pentru un imobil construit pentru speculă imobiliară. În perioada interbelică aici a locuit la parter, cu chirie, fotograful Willy Pragher. Temă complicată: beneficiarul real al proiectului este doar unul dintre cele 3 apartamente care sunt suprapuse în imobil; tema a cerut extinderea apartamentului de la ultimul nivel pentru a folosi o travee cu un pod foarte jos, greu sesizabil dinspre exterior. Astfel, şantierul a trebuit să se desfăşoare fără întreruperea locuirii în apartamentele de dedesubt. Extinderea a putut fi realizată doar într-un regim de construcţie uşoară, cu o structură din lemn, pentru a îngreuna cât mai puţin presiunea transmisă către fundaţii. În acelaşi timp, consolidarea întregului imobil a trebuit propusă doar dinspre exterior, prin cămăşuirea unor pereţi de zidărie şi descărcarea eforturilor suplimentare către o grindă de fundare. Volumetria extinderii a fost gândită pentru a respecta caracterul zonei protejate, dar fără a deveni o simplă pastişă a unei perioade de mult apuse. Astfel, placarea extinderii cu fibrociment diferenţiază intervenţia nouă de construcţia pre-existentă. Aceasta era finisată cu tencuială strop, caracteristică pentru perioada interbelică. În rest, în urmărirea execuției, coordonată de atelier dePlano, s-a încercat păstrarea detaliilor originale, fără a interveni sau a modifica nimic din apartamentele locuite în timpul şantierului.