Căutând sensul schimbării: Reaproprierea arhitecturii socialiste în orașele fostului bloc estic

Livia Pleşca lucrează ca arhitect şi designer de interior şi este absolventă a Facultății de Arhitectura G. M. Cantacuzino din Iaşi. Pe lângă arhitectură însă, a învățat că poate exista creativ la întretăierea domeniilor: Livia fotografiază cu dedicare interioare, locuri dragi sau recent descoperite, scrie povești despre cum se nasc locuințele proiectate de ea, realizează colaje și caută să creeze punți între oameni și design.

După 1990, orașele aparținând fostului bloc estic se îndreaptă spre un nou viitor, unul pentru care moștenirea arhitecturală a regimurilor socialiste nu a fost făcută. Dincolo de memoria rezistenței și a sacrificiului gravate în peisajul orașului post-socialist, oamenii se confrunte zilnic cu o arhitectură viciată. Într-un fel, prezența acestor clădiri îi face să se întrebe ce presupune să meargă mai departe. Administrațiilor orașelor au în față o soluție tentantă: ignorarea sau demolarea, acea „vindecarea prin distrugere” atât de des săvârșită chiar de vechiul regim, care însă nu poate rezolva niciodată trauma societății. Dar cum ar fi dacă a merge mai departe ar însemna redefinirea sensurilor și revendicarea unei arhitecturi care cuprinde mult mai mult decât ideologia socialistă. Prin strategii de reapropiere a acestor clădiri publice, fie prin renovare, reutilizare adaptivă sau recontextualizare a identității, oamenii pot avea ocazia reconcilierii cu istoria. Această lucrare susține ideea că proiectele de arhitectură publică din era socialistă pot deveni un instrument valoros pentru a da sens marilor schimbări prin care au trecut orașele post-socialiste. Reapropierea creează noi oportunități de implicare socială și, după cum vedem în puținele și totuși spectaculoasele exemple de recuperare a arhitecturii socialiste iconice (Palatul Culturii și Științei din Varșovia sau Piramida din Tirana), aceste proiecte au reunit tineri și bătrâni în jurul unui mix de facilități care asigură sustenabilitatea socială și economică. Multe dintre aceste clădiri sunt socialiste în sens, dar moderniste în formă, deci structuri cu funcționalitate adaptabilă ce pot accepta cu ușurință o altă provocare. Iar dacă nu au fost construite în stil modernist, de cele mai multe ori grandoarea spațiilor interioare oferă și flexibilitatea necesară. În cele din urmă, ideea aplicării strategiilor de reutilizare adaptivă presupune consolidarea legăturii dintre oameni și loc, întărind libertatea pe care o au în folosirea spațiului orașul. José Ortega y Gasset subliniază importanța trecutului în construirea propriei identități. Trecutul este o acumulare de istorie și semnificație care se materializează în artefactele vieții noastre, în obiectele și clădirile pe care le creăm. În mod similar, orașul depozitează aluviunile istorice în matricea peisajului arhitectural și, asemeni unui deal, prăbușirea unuia dintre straturile mai vechi va slăbi stabilitatea celor viitoare.