Balustrul și vila - o călătorie de la Marea Egee înspre Lago Maggiore

Cristian Beșliu este arhitect cofondator al biroului Alt. Corp., doctor în arhitectură și asistent universitar în cadrul UAUIM București.

Deși celebrul balustru clasic pare a fi un element de origine antică, în realitate, acesta este o invenție a arhitecților Renașterii italiene, care împrumută formal silueta bobocului de floare a rodiului (lat. balausta). Aceeași linie ereditară pare să fie valabilă și când ținem cont de legătura strânsă dintre imaginea unei vile clasice și cea a teraselor vaste mărginită de rânduri nesfârșite de astfel de baluștri. Chiar dacă, în zilele noastre, o vilă vastă împodobită cu astfel de terase este adesea considerată un act gratuit și exuberant de imitație, scăldat în opulență vulgară sau lipsă de gust, forța din spatele unui astfel de efort al micii burghezii trebuie să fie, într-o oarecare măsură, similară cu impulsul care a alimentat mișcări precum Romantismul sau neo-Palladianismul. Astfel de "coveruri" ale "șlagărurilor" arhitecturale pot avea legătură cu nevoia de a capta/recrea senzația de uimire asociată cu întâlnirea pieselor originale. Un exemplu remarcabil al unui astfel de "cover", al cărui punct de ancorare este chiar renumitul balustrul clasic, este efortul îndelungat al lui Aldo Rossi de a finaliza proiectul său pentru „o Vilă cu Interior". În a doua sa carte, "O autobiografie științifică", Rossi își îmbogățește deja-formulata "teoria a orașului" cu amintiri din copilărie, anecdote, gânduri și obsesii. Vorbind despre "Vila cu Interior", este devastat de faptul că, în ciuda efortului său chinuitor de a finaliza acest proiect, nu reușește să o facă. Cu toate acestea, uneori, în căutarea acestei misterioase vile-himeră, pare să o recunoască în alte lucruri: casa bunicilor săi, Hotelul Sirena unde și-a petrecut vacanțele din copilărie sau "o anumită casă de pe un anumit lac". Autobiografia lui Rossi nu oferă o soluție pentru această vilă imposibilă; totuși, nu este surprinzător că gândurile sale sugerează adesea admirația lui pentru Palladio și înclinația sa inerentă spre romantism ca stare de spirit. Aproape un deceniu mai târziu, în timpul vacanței sale pe insula Samos (august 1989) - așa cum aflăm din jurnalele sale - Rossi descoperă un moment care pare să rezolve enigma complexă a vilei. O cameră ușor întunecată cu lucruri obișnuite împrăștiate pe o masă oarecare, dar, cel mai important, o fereastră deschisă cu vedere către Marea Egee și o terasă cu o balustradă clasică. De atunci, Rossi va încerca neîncetat să reconstituie acest peisaj fascinant, dar banal, iar acesta va deveni proiectul său cel mai important, casa familiei din Ghiffa.