Arhitectura buna este adesea imperceptibila

Rodica Dina este arhitect în Bucureşti şi are un parcurs profesional definit de o formă de învăţare bazată pe ucenicie. A colaborat cu SYAA, Radu Mihăilescu, PRODID şi ADNBA şi este în prezent doctorand la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti şi Accademia di Romania in Roma. Aria ei de cercetare este dată de distanţa în creştere între proiectare şi execuţie şi de poziţia ambiguă a arhitectului în acest proces, mereu schimbător. Interesele ei profesionale gravitează în jurul proiectelor mici, al lucrului cu fondul construit existent şi al patrimoniului vernacular. Ultima lucrare publicată, Pe Topolog în Sus, este o cercetare colectivă asupra arhitecturii vernaculare din partea superioară a văii Topologului, în contextul schimbărilor complexe din mediul rural.

Ȋn 2011 vizitam întâia dată Firenze. Era o descoperire târzie, dar intuită pe îndelete şi aşteptată îndelung, fără să ştiu exact de ce. Aveam la dispoziţie o zi, o hartă mică şi nici un plan prestabilit de vizită (pe atunci nu aveam Gmaps pe ecranul telefonului, iar relaţia cu oraşul era directă şi mult mai intensă). Aşa încât m-am lăsat purtată de oraş. Iar oraşul m-a dus mai întâi în Santo Spirito, la intrarea mică din Via Romana în Giardino di Boboli. Ceea ce avea să îmi ofere acea zi a fost o mirare fondatoare care, de atunci şi până astăzi, nu m-a mai părăsit. Deşi venită de la o grădină, şi nu de la vreun arhitect celebru sau de la vreun artefact cunoscut dintr-un tom gros de istoria arhitecturii, lecţia cea mare era acolo: ordonarea lumii se face cu o gândire generoasă, dar cu gesturi simple şi puţine şi cu ceea ce este deja dat. Mirarea era în faţa unei frumuseţi simple, fără rest, în care nimic nu era nou, deşi totul era inedit. Pajiştea cu coloane şi calea cu chiparoşi mi s-au scris în memoria profundă tocmai pentru că reaşezau ceea ce era deja acolo. Inefabilul lor aveam să-l identific ulterior, într-o nouă cheie de lectură, în multe dintre exemplele de arhitectură celebre despre care învăţasem deja în şcoală, pe care le vizitasem, sau pe care le-am descoperit ulterior, în activitatea profesională. „Arhitectura nu este niciodata singura” spune Jeremy Till. Ȋnsă dincolo de dimensiunea socio-politică a dependenţei arhitecturii de contextul în care şi pentru care este ea gândită şi a dependenţei actului de a face arhitectură de reţeaua umană complexă implicată în elaborarea ei, textul de faţă îşi propune să investigheze şi o dependenţă a arhitecturii de dimensiunea imediată a locului care urmează să o acomodeze. El este o pledoarie pentru o educaţie centrată pe conştiinţa faptului că arhitectura nu este o sumă de excepţii (aşa cum adesea rămâne scris în mentalul studentului), iar oraşul nu este un sistem de artefacte, ci un proces continuu de transformare, care solicită disponibilitatea arhitectului de a relaţiona. Arhitectura bună este adesea imperceptibilă.