Tema Beta 2026

Potențialul bienalelor și trienalelor internaționale de arhitectură, precum și al expozițiilor de amploare, constă în conectarea oamenilor și împărtășirea cunoștințelor prin explorarea colectivă. Cu toate acestea, ele sunt din ce în ce mai supuse unor critici economice și ecologice puternice, precum și preocupărilor legate de modul în care a evoluat formatul în sine. Ceea ce se dorește a fi un schimb cultural tinde să devină, de asemenea, insular în caracter, capacitatea sa de a ajunge la un public mai larg și de a-l implica variind considerabil. Acest lucru poate fi atribuit chiar actului de a expune arhitectura în sine.

Expozițiile de arhitectură sunt construite în mare parte în jurul unor proiecte care se află în altă parte, au dispărut sau nu au fost niciodată realizate. Pentru a le expune, sunt importate dublurile lor: desene, machete, fragmente și oamenii care le prezintă. Ceea ce se regăsește în acest act de reprezentare a ceva acolo unde nu se află este, de fapt, un lanț logistic: materialele și cunoștințele sunt deplasate, ambalate, transportate și reasamblate, adesea cu costuri ecologice, economice și umane substanțiale și, uneori, cu puțină sensibilitate, conexiune sau efect real în contextul în care sunt primite.

Acest lucru introduce o distanță între ceea ce este arhitectura și ceea ce poate fi experimentat în spațiile expoziționale. Spre deosebire de artă, arhitectura poate apărea în expoziții doar prin intermediul unor proxy-uri și fragmente – sau, în teorie – ceea ce implică în mod inerent riscul de a deconecta expozițiile de realitățile construcției, realizării și vieții de zi cu zi.

Întrebarea este cum să redirecționăm resursele din logistică și reprezentare către ceva care poate conecta și rămâne – sau, mai radical, cum să transformăm expozițiile în acte practice, mai degrabă decât în expuneri teoretice. Acest lucru începe cu recunoașterea faptului că tema unei bienale are un impact substanțial asupra formei pe care o va lua în final în spațiu. Implicarea într-un loc începe cu alegerea responsabilă a temei și continuă cu curatorierea – sau mai degrabă dezvoltarea – proiectelor care testează ideile acolo unde acestea sunt menite să acționeze. Plecând de la această abordare, ediția din 2026 a Bienalei de Arhitectură din Timișoara transformă o clădire abandonată într-un proiect în curs de desfășurare, o lucrare în negociere și, mai important, o expoziție a modului în care arhitecții își exercită profesia. În loc să organizeze o expoziție temporară, fondurile sunt direcționate către proiecte specifice locului, care simulează, schițează, creează machete, pun sub semnul întrebării și pot rămâne – ca materie construită sau ca lecții învățate.

Ca orice proiect, și acesta va fi o negociere între viziuni și constrângeri, idei și condiții, eșecuri și reinventări. Intenția curatorială nu este de a ascunde acest proces, ci de a oferi vizitatorilor atât o perspectivă, cât și un rol în modul în care arhitectura prinde contur, nu doar ca ceea ce se construiește, ci ca o (con)secință a nenumăratelor opțiuni, simulări și descoperiri. În practică, arhitectura se desfășoară ca un experiment continuu, un exercițiu colectiv de transformare a teoriei în materie.

Arhitectura, în practică, se referă și la o arhitectură care lasă vizibilă complexitatea care o constituie. Ceea ce această Bienală își propune să lase în urmă nu este o clădire finisată, ci un nou strat semnificativ – unul care recunoaște și se bazează pe ceea ce a existat înainte și rămâne deschis la ceea ce va urma. O arhitectură în stadiul beta. Această estetică a urmelor și tranzițiilor, în care arhitectura nu sigilează sau finalizează un proiect, ci îl lasă în continuă schimbare, invitând la continuitate și acomodând o serie de utilizări și aproprieri.